Am experimentat ruşinea de a cumpăra băutură de la primele ore ale dimineţii. Nu îmi era sete, voiam să completez un set desperecheat (tot într-o dimineaţă, dar cu o ocazie specială) pregătit pentru nişte musafiri. Deja am găsit două scuze pentru acest gest şi dacă aş insista, aş mai găsi câteva.
De ce am simţit ruşine şi dorinţa de a mă explica? Pentru că dimineaţa vine cu o vulnerabilitate pe care nu vrem să o recunoaştem. Este începutul unei zile noi, pe care uneori ne este greu să o înfruntăm. Ai nevoie de un ajutor. Dacă nu îl primeşti voluntar, tacit, apelezi la prietenul pahar care te ajută necondiţionat să te confrunţi cu realitatea care nu coincide cu realitatea ta. El se varsă în tine, tu te verşi în el.
Nu vrei să fii subiectul fanteziei vânzătorilor de la magazin care, în susceptibilitatea lor, îţi compun un roman întreg, despre cum îţi îneci amarul încă de dimineaţă.
Dacă ţi-ai îneca amarul în ciocolată, ai fi privit copilăros, cu o mustrare ascunsă în zâmbet. Nu poţi judeca un copil pentru această slăbiciune, nici măcar un adult, pentru că îi atribui o afiliere la vârsta fără griji în care multe sunt permise.
Prin urmare, pentru a evita orice situaţie neplăcută, aprovizionarea se face întotdeauna seara. Atunci primul pretext este o petrecere, relaxare, orice implică reîncărcarea bateriilor. Bottoms up!
Colectăm deşeuri selectiv, oprim apa când ne spălăm pe dinţi, ne gândim de două ori înainte de a printa un e-mail, dar oare la fel procedăm şi cu sentimentele?
Ne reportăm iubirea de la un om la altul şi uneori ne întoarcem în recycle bin, să aflăm dacă ce am aruncat cândva, nu mai poate fi cumva scuturat de praf şi iubit din nou. Suntem o generatie leneşă, de oameni care văd fluturi doar o dată şi apoi nu mai au timp să-i caute din nou, sau dacă îi văd, nu-i mai recunosc. Ori îşi umplu şifonierele cu molii, neştiind că migraţia fluturilor se repetă…
Nu de puţine ori se întamplă să acţionam sub imboldul unei trăiri de moment, după un gând egoist care ne spune da, sau nu, sau poate. Un deget care ne bate uşor pe umăr şi ne spune…îţi mai aduci aminte cândva, ce bine era? Ziua aia, ora aceea înconjurată de alte ore nefaste. Hai s-o căutam şi s-o băgăm cu forţa peste cele 24 de azi. Vrând nevrând, una dintre ele se va sacrifica, îşi va pune traista pe umăr şi se va scurge, lăsându-i loc orei de visare din trecut să-şi facă meandrele.
A doua zi te simţi ca după o beţie, când nu poţi sau nu vrei să-ţi aminteşti seara precedentă. O mahmureală de sentiment dublu rafinat, trecut de două sau de mai multe ori prin sita conştiinţei, vei scutura ferm din cap şi îţi vei promite că nu se va mai întâmpla, asta până la următoarea sete de iubire.
Hai, ştiu că poţi, odată cu primăvara schimbă-ţi şi tu stilul, scrie mai des adică! Scoate la soare toate gândurile pe care le-ai clocit iarna-ntreagă în cap. Aşterne-le pe un câmp şi dă-le foc. Pune-ţi nişte pene în păr, o pelerină pe umeri şi dansează în jurul lor, ca indienii. Fumul nu va fi înecăcios, va mirosi a iertare şi a nou.
M-am născut la spital, nu mai ţin minte la ce etaj…am locuit la etajul 4, apoi la parter, la 5, la 10 si acum la 8. Fiecare etaj îţi arată vecinătatea în alt fel, aceiaşi copaci, mai mari sau mai mici, mai groşi sau mai subţiri, mai verzi sau mai uscaţi. Nu doar anotimpul schimbă faţa naturii, ci şi etajul, banalul etaj.
Nu a fost un curs ascendent, nu am luat un lift fictiv care să mă poarte de-a lungul anilor în apartamente tot mai mari, tot mai sus, tot mai aproape de cer. Am plecat din fiecare cu amintiri vii, în suflet şi în imagini, poze adunate în foldere cu numele etajului. Etajul 5. Etajul 10. Mă gândesc cu teamă la momentul în care, vrând să clasific amintirile în cutiuţa lor, într-un nou folder, şi îmi va apărea ostentativ mesajul…Etajul 7 already exists…do you want to replace file?
Nu, nu doresc sa înlocuiesc amintirile dintr-un etaj cu cele din altul, fie el mai jos sau mai sus! Nu, nu doresc să pierd amintiri, chiar când ele pot fi înlocuite cu unele noi, cu personaje ale căror mâini să le pot strânge înainte ca memoria să intre în arhivă. La etajul 7 se află o pisică, la etajul 10 un iubit, la etajul 8 un cactus. Ele toate ies noaptea din sertare şi dansează libere, dansul lor se numeşte vis.
Visul este memoria de scurtă durată a calculatorului numit om, ciudată şi fantezistă maşinărie. Visul în care fugi şi care te aruncă în lumea reală atunci când eşti pe muchia prăpastiei, îţi scoate un colţ înainte când nu ai după ce să te ascunzi şi înghite cu lăcomie ceea ce tot încerci să ascunzi sub pernă şi cauţi fervent la trezire.
Clădirile înalte, cu multe etaje, cuiburi a mii de suflete, sunt un bun pretext de a aduna amintiri, ascunse privirilor după pereţi de sticlă, pereţi parşivi prin care vezi dar nu poţi fi văzut. Clădiri care aruncă umbre trufaşe pe troture, strigând parcă…aici etajele nu se termină niciodată!
Strada Maior Coravu. Un bloc cu 10 etaje cu aer de hotel, cu hol larg si mocheta la intrare, cutii postale cu scris ondulat pe etichete.
Cobor pana la chiosc sa cumpar ceva, dar nu iau liftul, ca sa-mi curat constiinta de povara unei zile de stat in casa. La etajul 8, o batranica pe coridor, priveste in jos, asteptand parca ceva. Dau sa trec, dar ma intorc totusi sa o intreb daca a patit ceva, nu intelege, daca se simte bine, daca nu cumva ii e rau. Nu are nimic, zice, dar sta singura in casa si a iesit, ca poate mai vine cineva, sa mai vorbeasca, ii continui marturisirea in gand, dar constiinta care ma face sa ma lipsesc de lift nu imi dicteaza sub acelasi imbold sa ma opresc sa o ascult.
Jivina din constiinta se bucura ca a fost hranita, adica nu am lasat un batran bolnav fara ajutor, caci fizic, batranica nu avea nicio problema.
Coborand etajele simt pareri de rau. Sacrificandu-mi o jumatate de ora dintr-o zi care pentru mine a inceput frumos si se va termina probabil tot sub auspiciul unei dulci leneviri de duminica, duminica de dupa, as fi putut alina o singuratate.
Pana ies din scara uit de grija nepasarii si savurand frigul de seara, ma indrept spre magazin. La radio se aude melodia din Veronica, film plin de nostalgie si de o anume culoare , culoarea unei utopii desenate parca pentru astfel de seri. Intreb daca e radioul totusi, iar tanara vanzatoare imi zambeste complice, la unison cu domnul trecut de tinerete care imi satisface, contra cost, jinduirile serii, acele jinduiri care se pot cumpara cu bani.
Ma intorc apoi in barlogul din blocul cu aer de hotel de pe Maior Coravu, in scara unde la fiecare etaj este cate un fotoliu, ca si cum fiecare palier ar putea deveni un confesionar unde doi straini isi pot impartasi gandurile.
Am pierdut un cercel. L-am auzit cazand, totusi nu-l pot gasi. Daca l-as gasi peste ceva timp, cred ca m-as bucura ca si cum as avea o pereche noua!
Cand pierzi pe cineva, te gandesti mereu cum ar fi fost daca…daca n-ar fi spus vorbele acelea, daca te-ar fi ascultat macar o data, daca n-ar fi cazut pe scari, daca n-ar fi luat trenul in ziua aceea, daca ai fi fost mai tolerant. Odata petrecute, lucrurile nu mai pot fi schimbate. Timpul, zgarcit, nu da nimanui a doua sansa.
Ne ramane doar resemnarea, promisiunea catre sine ca data viitoare va fi altfel si visarea. Imaginatia febrila, care poate reface totul in cele mai mici detalii, mai putin sfarsitul.
La poalele nebuniei, putem zidi clipa dinainte de intamplarea fatala intr-un prezent continuu, sperand in continuare ca realitatea nu si-a jucat cartea, a zis doar pas, se mai gandeste, isi revizuieste pozitia si miza. Sentimentele refuza capitularea si ne amagesc prin surogate si asteptari.
Cum ar fi daca, in loc sa visam la ce s-ar fi putut intampla, am cautam o noua intamplare care are dreptul la un final mai bun? Cum ar fi, in loc sa stau sa analizez gandurile impletite in urma pierderii unui cercel, sa merg sa-l caut? Un cercel nu poate fi de folos de unul singur, este parte indispensabila a unei perechi. Il pot cel mult da cuiva , dar tot pentru a forma o pereche, sau il pot inchide intr-o cutie unde, singur, este condamnat la moarte.
Vineri port parfumul de sambata seara. Zbor putin in fata timpului, intorc capul si ma stramb la el…ca e batran si a ramas in urma, ca e vechi de cand lumea. Stau la masa poetului sa-i soptesc versurile dupa ce se va fi imbatat. Vinerea asta are loc un carnaval, muzele vor dansa lasciv pe mese, ideile indraznete, purtand rochii rosii, mulate, vor ciocni pahare, vor tine toasturi si vor promite sa nu iasa bete pe strada, ci sa se intoarca in creier pana la ivirea zorilor.
In spatele ochilor se fumeaza opium. Toate stau rasturnate, se misca haotic, vazele se sparg, florile se stalcesc pe tavan sub pasii nesiguri. Cum se poate ajunge la asta doar din cauza parfumului de sambata, care nu mai are rabdare sa stea in sticluta lui cuminte, ci se impinge spre pulverizator, dornic sa se agate in stropi invizibili de gat. Sa se rostogoleasca pe esarfa, sa coboare in pori, lasand lucarna deschisa. Parfumul nu are discernamant. A crescut si vrea sa fie rebel, sa nu mai astepte comanda unui deget pentru a defila. Vrea sa surprinda si sa sugrume simturile. Sa fie slab sau puternic, dar numai dupa vrerea lui.
Langa briosa cu vanilie toarce o ceasca de cafea, proaspat turnata dintr-un ibric neincapator. Alaturi, o revista deschisa la pagina de moda, cu fotomodele ce jinduiesc la o firimitura din briosa. Printr-o acrobatie, consilierul sentimental de la pagina opt sparge hartia lucioasa si aterizeaza in scrumiera. Trage cu sete din tigara nestinsa si plonjeaza prin coperta ghidului in bratele unui june dominican. Curata nebunie!
Un film dureaza 2 ore, viata dureaza, in medie, 70 de ani. Un film cu final fericit ne arata ca si in viata putem astepta fericirea, ii putem spune pe nume, fericire, fara sa o mascam in costume pentru a o arata la parada ca fiind altceva. Este ceea ce vrem cu totii. Vrei sa spui te iubesc si ti-e frica, vrei sa spui imi pare rau, iarta-ma, dar te gandesti ca apari ca un prost in fata celorlalti, vulnerabil si uman, cum de fapt esti.
In film, oamenii au concentrat vise, ne arata ca se poate, hai, astepta inca putin, sa-ti vezi finalul, nu-l grabi, nu incerca sa il schimbi caci el te va gasi. Daca te ascunzi de el, se poate sa te ascunzi atat de bine incat sa nu te gaseasca. Poti sa suferi, sa plangi, asta nu iti scade statutul de om.Poti avea incredere, chiar daca ti-a fost inselata de nenumarate ori. Fiecare sansa pe care o dai celuilalt este de fept o sansa pe care ti-o acorzi in acest joc in care nu vrei sa fii doar spectator.
Daca ai incredere in ceilalti inseamna ca ai incedere in tine, fiecare om care iti ia speranta iti face de fapt un bine, caci te face sa ajungi mai repede la fericire, iti taie de pe lista posibilitatile de a esua.
Daca te trezesti intr-o zi gandindu-te ca poti schimba lumea, incearca. Poate esti mai puternic si ai o sansa in plus sa reusesti. Poti fi un profesor, poti avea ucenici, oameni pe care ii poti schimba, ii poti imbolnavi de optimism.
Se spune ca atunci cand visezi bani inseamna vorbe. Daca sunt bani “mari”, alias bancnote valoroase, e de rau, sunt vorbe mari. Daca sunt maruntis, mai treaca mearga, sunt vorbulite aruncate in vant. Aseara am avut un vis tare ciudat. Se facea ca o prietena cu care nu m-am vazut de ceva vreme imi furase niste bani. Niste multi bani, se facea ca eu aveam ceva pus deoparte. Panica mare, suparare, ciuda, manie, dorinta de razbunare si de sange prospat scurs din venele faptasului. Partea si mai umilitoare era ca, dupa savarsirea marsaviei, prietena, impreuna cu iubitul ei, niste Bonnie si Clyde onirici, mi-au lasat un bilet jignitor scris pe un bon de masa.
Cand visezi bani, dupa ce ai elucidat daca erau mici sau mari, apreciind astfel cam cum vei fi terfelit verbal de unul sau de altul, se naste o alta intrebare, la fel de importanta pentru dezlegarea semnificatiilor visului ca si prima: i-ai vazut? Pe cine?!? Pe bani!! Nu, nu i-am vazut! Aaaa….atunci e bine, fii fara grija, se aplica numai daca ii si vezi, eventual daca ii tii in mana. Visul de a tine bani multi in mana si de a-i numara febril nu poate fi un cosmar, este un vis foarte des intalnit, s-ar acoperi pagini intregi povestindu-se cum unul sau altul si-a indeplinit acest vis, i-a fost indeplinit visul sau si-a vazut visul cu ochii.
Mi s-a intamplat uneori sa visez ceva iar a doua zi sa ma trezesc asteptand ca acel ceva ce mi-a facut somnul dulce sa-mi veseleasca putin si realitatea cu prezenta sa. Ori, sa ma trezesc si sa strang pleoapele violent peste ochi ca sa adorm din nou, sa revin in vis. Ciudat, uneori a functionat.
Visul de aseara a fost neobisnuit si ca orice vis urat, era foarte convingator. Cand visezi persoane trecute in nefiinta, mai ales rude, bunici, se zice iarasi ca trebuie sa dai ceva de pomana de sufletul lor. Mi s-a intamplat si asta, si a functionat, adica am indeplinit ritualul respectiv si defunctul si-a luat cuminte ofranda si s-a retras in amintire, acolo unde-i sade bine. Sa fie oare visul acesta un semn ca prieteniile trebuie alimentate macar din cand in cand cu niscaiva contacte vizuale pentru a nu se pierde? Cu siguranta, ca doar banii nu i-am vazut, deci am scapat de razbunarea crunta a vorbelor!
Crearea unei aparente nefavorabile te poate face chiar si pe tine robul ei. De fapt, nu crearea in sine, cat mentinerea sa ca o parte constanta a firii. Adopti un comportament spre a-ti exprima cat mai bine trairile. Daca suferi, vrei sa se vada, eventual astepti ca cel care ti-a provocat suferinta sa vina imediat, pronit in fata ta si sa jure ca nu te va mai rani. Daca te bucuri, vrei sa imparti euforia cu cei de pe langa tine.
Sa nu astepti cumva ca cel ce te-a suparat sa traga ceva invataminte din atitudinea subtila pe care, cu mari nazuinte coercitive o adopti. Pregateste-te de o dezamagire si o infundare tot mai adanca in acest costum de bal pe care singur ti-l croiesti.
Tu omule, mereu cu gandul la binele tau, tu fiinta cu ratiune si sentimente, discernamantul ti-a dictat sa te camuflezi in ceea ce dispretuiesti. Vei deveni ceea ce vrei sa demonstrezi ca nu esti, din agresat, agresator. Un sac de paie care ia forma unei trairi de moment.
Asta, ca rasplata pentru ca vrei sa dai lectii. Vrei sa fii un mare regizor, sa pui in scena chiar victoria ta. Joci un rol si astepti cu sufletul la gura finalul actului, cand iti vei da masca jos si vei fi aplaudat la scena deschisa. Nu te gandesti macar o clipa ca, piesa fiind lunga si auditoriul nepotrivit, iti vei trai apogeul visat in fata unor scaune goale care, chiar daca ar vrea, nu te-ar putea aproba.
Un strigat de ajutor rostit in soapta poate trece neobservat chiar de catre cel mai fin auz.
I HATE the way I stare at things waiting for them to move around, when I could swirl around and make them work. The way I look when I pity myself, craving for huge pieces, wondering in the same time if only I could deal with the small ones. The way I see myself in eyes that see me down. I absolutely hate the mornings when the sun looks different as if I would have done something wrong the previous night. The feeling that I am a fighter lost in a fairies’ land.
YOU HATE the way my eyes look when I feel confused. Cool clothes that won’t make you look bright. The way you start to get involved and bound to almost nothing. The feeling that the nothing can eat you alive. When present tense is boring, before it turns into the past. To lose your suitcase with the shaving kit on the airport. To know that you can get it back and cut the joy of buying a new one.
HE HATES almost nothing, as he is the all. Almost despises the fact that we don’t accept this. The robe he gave me, torn on the bottom, as I couldn’t fly over the obstacles. Fierce dogs with red eyes who won’t accept that the charade is over. Walls without windows, doors without handles.
SHE HATES sipping a lonesome cup of tea. Cracking porcelain dolls. Stepping bare feet on an empty floor. Whispering in a hall without an echo. Sharing the last piece of brown chocolate. Forgetting the toothbrush at home in a 3 hours’ escapade. Missing a button on a purple jacket.
WE HATE small leaps at the marathon. Cold sheets at midnight and no one to hold. Fuzzy bears with clawless paws. Chess games with no queens at all. Wigs on ladies who need no hairstylist. A good movie seen through a dirty screen. Mittens waving with no hands inside. Cold coffee after a lunch when you had veal, mushrooms and apple pie for dessert. Poems which end with the same line they begin with.
YOU HATE to put your feet in smaller shoes, when you’re tired. Drinking hot chocolate at 33 degrees. The electricity fall interrupting your favorite soap opera. Empty tooth paste when you had lamb roast with garlic. Long embraces in the railway station. Slippery floors when you’re in a hurry. Cordless drills that seem to drill without your help. Low water pressure for your evening shower.
THEY HATE big screen TVs with small subtitles. Calling somebody loud in a crowd. Empty pockets but great desires. Receiving letters with no sender. Coins rattling in a backpack. Angry cashiers, rude waiters, modern priests, sailors with no stripes on them.
Romanian language is more difficult than English, and sometimes it makes you look stupid: voi are…cannot be translated, you say you have for both singular and plural. Mr. Vanghelie wouldn’t have been mocked in England nor America for this kind of mistakes.
